Inselatul ...mai mult pacat sau mai multa iubire?

....de cateva zile in minte imi vin doar franturi din ultimul meu an de viata ...atat de zbuciumat...am trait atatea incat , cu timpul,mi-e frica sa nu care cumva sa le pierd...efectiv imi rasuna continuu in minte cuvinte, pasaje, telefoane sunand, rasete, soapte, respiratia greoaie, metrouri venind, metrouri plecand....simt nevoia sa impart cu toata lumea aceste simtiri....ma darama faptul ca trebuie sa le tin doar pt mine... as vrea sa pot povesti tuturor ceea ce simt..sau macar celor mai apropiati prieteni......sa pot imparti atat bucuriile cat si tristetile pe care de ceva vreme le simt la extrem....dar ma abtin...pt ca trebuie s-o fac!...nu-mi pot risca familia doar pt binele meu....of! binele asta! ..oare care-i binele? care-i raul? asta e intrebarea ce nu-mi da pace de vreun an de zile...ieri am citit pe nerasuflate Maitreyi...am inceput-o acum ceva vreme si m-a fascinat ...pret de cateva secunde am crezut ca raspunsul la obsesiva intrebare deja "ce-i bine si ce-i rau?" il voi gasi acolo....din pacate m-a bulversat si mai rau....daca initial am crezut ca morala e ca in dragoste trebuie sa sti cand sa spui stop pentru ca mai tarziu sa nu suferi ,acum ma intreb oare daca morala nu-i chiar faptul ca trebuie sa iubesti exact atunci cand e momentul ..sa traiesti clipa!...

cu gandurile astea framantandu-mi sufletul aud usa deschizandu-se...e sotul meu de 12 ani....chiar azi , 01.05.09 se fac 12 ani de cand suntem impreuna....ma fac ca dorm, dar il privesc pe ascuns....inalt, bine facut, cu niste palme la a caror atingere mi se zbarleste pielea aproape de fiecare data, crizonat, asa cum mi-am dorit mereu, fredoneaza ceva ...incerc sa-i gasesc un defect in ideea de a ma face sa ma simt mai putin vinovata in fata lui...dar ...e perfect! ...sunt convinsa ca in secunda urmatoare vom face dragoste..asa se si intampala ..il simt cum ma cuprinde in brate si ma saruta peste tot cu ardoare...mai mult mecanic ii raspund cu aceesi moneda...il simt cu mine, in mine, peste tot...mi-as dori in secunda asta sa ma sarute pe gat ....si asta se si intampala...apoi ma gandesc ca mi-ar placea sa-mi sarute buzele...si asta fara sa-i spun nimik se intampla....si continui...si le tot nimeresc ..si ma tot nimereste.....si simt cum nu mai imi pot stapani corpul, cuvintele, rasuflarea...si spun din tot sufletul: te iubesc, pui! ....care pui? ma intreaba el...cum care?! spun eu stupefiata ....nu mi-ai spus niciodata asa! continua el....orice lucru are un inceput, nu? ii spun eu....in timp ce-mi sterg lacrimile din coltul ochilor si constientizez ca iar am comis-o , iar am pacatuit in modul cel mai josnic posibil: iubind fizic un barbat si cu sufletul un altul.....imi promit acum, ca de multe alte ori, ca va fi ultima oara cand voi mai gresi in asa hal ....imi zic ca de data asta chiar ca va fi ultima oara...constientizez pentru o clipa ca ma comport ca un dependent de droguri...dar eu sunt o femeie tare si sigur de acum incolo voi rezista oricarei tentatii!.....

va intrebati oare cine-i ..."puiul" asta care aparut exact cand totul parea perfect....pai, nu-i decat un tip....un om ca oricare altul pentru altii ...foarte special pentru mine...poate un nimeni pentru altii, dar uneori totul pentru mine....l-am intalnit intr-un moment in care totul in jurul meu se naruia ...traiam o viata plina de certuri, scandaluri, munca fizica si psihica, o singuratate dureroasa, o resemnarea apasatoare....l-am gasit sau mai bine zis m-a gasit intr-un moment in care functionam ca un robot...sentimentele ramasesera inchise undeva iar eu aveam sufletul atat de impietrit incat nici nu mai puteam concepe ca pot simti un fior, darmite mii de fluturi in stomac....

m-a abordat pe net...banal, nu? ..i-am raspuns intr-o doara, pe un ton ironic, sperand ca astfel nimeni nu-mi va zdruncina linistea, stiind ca nimic si nimeni nu are cum sa fie in stare sa-mi atinga cumva sufletul....au urmat apoi discutii lungi, de zeci , sute poate chiai mii de cuvinte....nici nu stiu cum m-am trezit povestindu-i unui strain tot ce era si fusese in sufletul meu...curios, incredibil chiar, era faptul ca ma intelegea, ma sfatuia, ma completa perfect....devenise deja o obisnuinta sa nu treaca ziua fara sa scriem ceva....evident ca incet-incet mi-am dorit sa-l cunosc....el la fel...am evitat sa ne vedem ...nu-mi doream nimik mai mult decat sa vorbim...eu NU puteam concepe nimik mai mult....recunosc ca eram curioasa sa vad cui ii povestesc totul....dar doar atat....

n-am mai rezista insa prea mult... intr-o zi...ploua de rupea afara...acasa avusesem ceva probleme...la serviciu la fel...dupa telefonul de la 17.15 (pe care il obisnuiam in ultimul timp sa ni-l permitem) nu mai puteam da inapoi...pormisesem!...mi-am aranjat hainele, am tras aer in piept adanc si ...din departare l-am zarit...l-am « nimerit « din prima....ne agitam amandoi sa ne spunem cat mai multe , sa fim cat mai haiosi, sa fim cat mai naturali...dar emotiile pe mine una ma copleseau...habar n-am ce am vorbit ....stiu doar ca spuneam ceva de niste asigurari si ca m-a pupat si in prima secunda si in ultima in care ne-am vazut....am fugit rapid spre casa ...ceva ma atragea...ceva ma respingea ..nebunia care m-a cuprins cand am intrat pe usa casei m-a facut sa uit cateva momente de ce a fost la metrou, in ploaie ..cand am putut sa raman eu si cu mine cateva secunde mi-am spus : nu-mi pot permite ceva serios!...nu fac fata la o relatie nici macar la o aventura!.....nu-mi trebuie mie asa ceva!...n-am timp pt nimik!...ziua urmatoare, incercand sa nu dau sperante desarte, tocmai pentru ca imi pasa de aceasta persoana mai mult decat ma asteptam ..si trebuie sa recunosc ca faptul asta ma speria oarecum .....a urmat un mesaj lung prin care spuneam ca totul trebuie sa se opreasca la ce a fost....ca nu-mi permit mai mult....ziua urmatoare am primit un mesaj care m-a miscat...imi spunea ca nu vrea sa renunte in esenta ... si o fraza care m-a amuzat initial pentru ca apoi sa ma urmareasca mult timp......."vaduvo neagra ce esti...mi-ai mancat ficatii!"...

dupa cum spuneam , nu mi-au dat pace randurile scrise de el....am incercaT sa evit pe cat se poate sa vorbim, sa ne sunam, sa ne vedem....am reusit sa raresc cei drept telefoanele, de vazut nu ne-am mai vazut deloc, in schimb la a ne scrie n-am putut renunta....ne-am scris multe si marunte...era clar: eram deja dependenta de el...il priveam deja ca pe un back up, ca pe un inger din umbra, ca omul caruia nu rezist sa nu ma spovedesc...mai vorbeam din cand in cand de cate o intalnire, dar niciunul nu insista...a trecut o perioada buna in ritmul asta....el povestea, eu ascultam ..eu povesteam, el asculta ...vorbeam despre familiile noastre, despre viata dinainte de a deveni familisti, despre ce avem, despre ce ne-ar placea sa avem , despre bucurii si mai ales dureri, suferinte...despre copii, gradinite, scoli, masini, mare, munte...de multe ori despre banalitati, dar incet incet constientizam ca fara ele parca nu mai eram eu...nu mai eram intreaga....si tot incet incet dorinta aia nebuna de a-l vedea din nou nu-mi dadea pace...a fost de ajuns o simpla discutie intr-o zi in care-mi spunea ca pleaca la tara , dar i-ar pica bine sa vina de acolo , sub acoperire fiind, sa ma vada ... n-am crezut ca vorbea serios...dar m-am trezit intrata in nebunia bazata pe niste cuvinte aruncate in vant, dar care urma sa fie baza unor lucruri atate de reale si de serioase...i-am spus ca sunt si eu gata sa-l revad...ca la o anumita ora ne vedem in parcul tineretului ...timpul a zburat efectiv....nu stiu cum m-am trezit in masina indreptandu-ma spre parc....cu o patura in mana si o sticla de cola...ma cuprinse o amorteala placuta, o plutire magnifica....mintea imi era paralizata de emotiile care imi vibrau in tot corpul...cand am parcat masina un moment de lucitditate m-a lovit ...Doamne,ce fac?! cum imi permit sa-mi risc familia, viata pentru o intalnire cu un necunoscut in definitiv? dar oare chiar il puteam considera necunoscut cand el de cateva luni bune imi stia fiecare pas, fiecare durere, fiecare miscare?..nu stiu cum sa definesc totul: incostienta, imoralitatea, atractie, pasiune, nebunie....m-am oprit din filozofeala cand l-am vazut venind spre mine...am tras aer in piept si mi-am zis : ce va fi va fi! si a fost....o nebunie atat de placuta incat uneori la amintirea acelor clipe ma incearca un sentiment de lesin...cu o oarecare timiditate din partea amandorura ne-am pus pe povestit....nu ne-am tinut mult de povesti ....a fost suficient sa ne apropiem atat de mult incat buzele noastre sa se uneasca ...ne-am sarutat cu atata pofta incat simteam ca nu mai ma pot satura...nu ne induram sa ne despartim nici 2 sec...parca ne stiam de o viata, ne iubisem o vesnicie si ne revazusem dupa mult timp....cand in realitate eram practic 2 straini...am stiut ca din acel moment va fi prezent in sufletul meu pentru totdeauna....

si nu m-am inselat ...de atunci tot este prezent in viata mea....mai mult sau mai putin...ca un zambet sau ca o lacrima...am continuat sa ne tot vedem, in ciuda lipsei de timp , a remuscarilor care pusesera amprenta pe mine, pe el, a tuturor riscurilor la care ne expuneam...daca la inceput mi-era usor teama, jena sa-i propun intalniri de 3 min prin tot feluri de locuri dosite...curand am aflat ca si el, ca si mine, e dispus sa faca aproape orice pentru 3 minute in doi...ne-am vazut la metrouri, in cele mai intunecate cotloane din piete, in parcuri, in spitale, in scari de bloc, in gari, in autobuze....peste tot....orice secunda libera....orice portita o exploatam...ne iubeam ca nebunii...ne atrageam ca niste magneti...chiar daca stateam 10 minute impreuna sau chiar o zi ...mereu simteam ca nu e destul...in secunda asta imi trec prin fata ochiilor zeci, poate sute de astfel de clipe...nu stiu cu care sa incep sau sa termin...imi aduc aminte de primul te iubesc...eram in piata...in soapta mi-a zis "cred ca te iubesc, pui!"...stiam ca asa e...era imposibil sa iubesti fizic cu atatea ardoare fara s-o simti...momentul m-a coplesit......peste ceva vreme aveam sa vad te iubescul asta sincer, dezinteresat pe peretii de la metroul unde ne vedeam cred ca si de cateva ori pe saptamana ascunzandu-ne de fiecare metrou nou sosit, de fiecare privire , de camerele de vederi, de lumea intreaga..pentru ca noi 2 aveam o lume doar a noastra...si doar noi 2 ne permiteam sa stam in ea..cu greu imi stapaneam mainile pe bara cand urcam in metrou, plecand spre casa, fara sa-i ating mana..de multe ori il strangeam cu atata putere incat credean ca-l voi rani...apoi te iubescul l-am vazut in mii de mesaje pe mail, pe telefon, chiar si in filmulete pe youtube...din fericire am avut si cateva sanse sa lungim cele cateva minute de stat impreuna la cateva ore...foarte rare ce-i drept, dar nepretuite...defapt au fost doar 2 astfel de zile...una din ele a fost cand ne-am intalnit intr-o formula marita : eu, el si copii nostrii...ne-am pus un scenariu la cale dinante...urma sa fim doi colegi de liceu care se ragaseau dupa ceva vreme exact in acelasi vagon de tren , in parc...ne-am jucat perfect rolurile....copii au fost incantati unii de compania altora...ne-am jucat, am ras, ne-am povestit...era totul de vis..din cand in cand ne mai atingeam din greseala cica....am facut eforturi sa stam cat de cat departe unul de celalalt...apoi cea de-a doua cu ceva mai mult de 10 minute petrecute impreuna...mi-a intrecut si cele mai nebunesti asteptari...aveam niste probleme de sanatate...am decis sa combin spitalul cu el...am pierdut vreo 3 ore in spital...pana la un moment dat am fost foarte oficiali...povesteam si tot povesteam...doctorul tot intarzia si eu simteam cu se scurg orele pe langa mine fara sa profit de puiul meu drag...m-am dus sa fac o radiografie...el a ramas afara...inebuneam asteptand asistenta stiind ca el e la 2 pasi de mine si ne desparte doar o usa....am iesit! vroiam sa-l rog sa vina cu mine...n-am apucat sa- i spun nimik...mi-a zis: vreau sa te pup acum...pot? ...cum sa nu?! abia asteptam ! ...am mers la radiografie...o babuta se tot fataia prin zona tarandu-si niste saboti zgomotosi...dar mie totul mi se parea perfect...cu el langa mine, sarutandu-ne , mana in mana , radiografia putea dura si 7 ore...din pacate sau fericire am facut-o rapid.....si ne-am decis sa mergem spre parc...sa ne plimbam un pic ,sa mancam ceva si sa ne indreptam spre administratie ..eu aveam ceva de rezolvat acolo...ne-am plimbat, ne-am vorbit, ne-am privit, ne-am pipait, sarutat, ne-am comportat ca doi pustani la prima dragoste...dar niste pustani ce curand aveau sa devina foarte seriosi...am impietrit efectiv cand l-am vazut scotand un inel si cerandu-ma de ....iubita ..era mult mai mult decat imi puteam imagina ...nu-mi venea sa cred...parca visam...si uite asa am devenit si iubiti oficiali...Doamne, ce fericita eram! de ce oare a trebuit sa apara asa tarziu in viata mea?! ...nu ne-a mai trebuit mancare...n-am multumi cu niste covrigi in sange luati din statia de masina...din pacate timpul se scursese fara sa ne dam seama....rezolvasem toate problemele si era timpul sa mergem spre casele noastre...am preferat sa lungesc drumul cat am putut ...doar sa mai vb un pic, sa ne mai pupacim o singura data, sa il mai ating cateva secunde....dar inevitabilul trebuia se produca...el intr-un tramvai , eu in altul...si intre noi lumea intreaga....

si chair daca totul pare perfect...adevarul era cu totul altul...cum putea fi totul perfect cand relatia noastra se cladise pe atat de multe lucruri interzise? incalcase toate principiile, toate regulile cu care traisem atata vreme? cum eu, o femeie casatorita si cu copii acasa, puteam sa fiu indragostita pana peste cap de altcineva? chiar sa port inelul altui barbat? cu ce drept el, casatorit si cu copii acasa putea iubi o alta femeie? am vorbit pana acum decat de partea frumoasa a lucrurilor....dar dincolo de iubirea asta platonica, perfecta...sufeream enorm!....cand eram cu el parca pluteam, timpul se suspenda si nimic nu mai ma putea atinge.... dar apoi, dupa ce ne desparteam ..simteam ca ma rupt in o mie de bucati...imi era greu si sa-mi privesc copiii, sotul, chiar si pe mine ...dincolo de teama de a fi vazuti, mii de alte rele isi puneau amprenta pe sufletul meu...mii de intrebari imi veneau in minte: e inconstienta? imoralitate? sunt bolnava? ma credeam un om bun....de unde atata putere in mine sa calc in picioare casnicia de 12 ani? si mereu ajungeam la aceeasi concluzie: n-am stiut cand sa ma opresc si am ajuns sa ma indragostesc exact cand nu trebuia ...si chiar daca a iubi e cel mai minunat lucru din lume, dragostea asta pe mine ma topea incet....mi-am promis de zeci de ori sa voi spune stop! a fost totul extraordinar! dar trebuie sa ne oprim aici!...n-a tinut niciodata ...dorinta de a-l simti aproape si pret de cateva secunde m-a invins mereu ...

si in toata nebunia asta dulce-amaruie, in timp ce noi de ascundeam de toata lumea...chiar in ziua in care se face un an de cand noi 2 ne cunosteam..cand deschid mailul vad " ma despart de sotia mea! m-a inselat! am prins-o! mi-a marturisit totul!"....am innebunit! asta era prea de tot..noi ne agitam sa nu fim prinsi si el o prinde pe sotie facand acelasi lucru?! incredibil, dar dureros de adevarat..asta da culmea a ironiei: sa fii batut cu propriile arme!....la sfarsitul mesajului era o cere cu juma de gura prin care vroia o pauza intre noi 2.. in care sa aiba timp sa-si puna ordine in ganduri....orice ar fi zis as fi acceptat! ..n-a durat decat vreo 2 zile pauza....cred ca n-a trecut sfert de ora fara sa ma gandesc la el...

curand eu iarasi am ajuns la spital....el liber fiind de "contract" a venit ...era daramat..nici nu stiam cum sa reactionez! imi parea asa de rau vazandu-l atat de afectat...pe de alta parte eu eram rascolita caci ce se intampala in familia lui se reflecta ca intr-o oglinda in a mea...acum vedeam practic ce durere, ce suferinta ar fi invadat si casa mea daca dragostea asta interzisa pe care o purtam in suflet de atata timp era descoperita....eram debusolata....ma uram de-a dreptul....in sufletul meu o condamna pe ea , dar cu ce drept? si eu faceam excat acelasi lucru...erau multi "poate" si "daca" la mijloc...am dezbatut problema pe toate partile...dureau multe...contau multe, dar cel mai mult despatirea de copii...timpul avea insa sa rezolve toate necunoscutele...

cand am iesit din spital m-am oferit sa-l conduc pana la un metrou cu masina mea...nu stiu cum si de ce...si nici nu ma agit sa gasesc raspunsul ca sigur ajung la aceeasi concluzie: doar iubirea-i de vina...am parcat masina intr-o zona retrasa, m-am dus pe bancheta din spate, l-am rugat sa vina ...din catea v-ati dat seama din povestile mele, noi 2 nu facusem dragoste....relatia pe care o aveam noi mi-a demonstrat ca iubirea adevarata intrece mult toate placerile fizice...nu-mi imaginam ca doua persoane mature pot avea o relatie atat de intensa fara a face de sex... adevarul e ca nu duceam niciunul lipsa de asa ceva ...ci ceea ce simteam unul langa altul era atat de incitant...evident ca ne doream amandoi teribil de mult sa facem dragoste...acum era o ocazie buna, ce-i drept un pic neconventionala, dar nu o puteam rata... a fost de vis....nebunie...fierbanteala...pupaceli...pipaieli...saruturi....soapte..geamuri aburinde....chiar si 8-uri pt cunoscatori...parca se incununasera in aceste clipe toate straduintele noastre de atata vreme uitase atunci de toti si de toate...eram doar noi 2 si doar noi 2 contam....cu greu am inceput sa ne imbracam...ne trebuiau cel putin 2 zile si 2 nopti ca sa stingem cat de cat focul ...cu regretul ca timpul a fost prea scurt si spatiu prea stramb, ne-am rugat sa reusim cat mai curand ca ne iubim pe indelete macar o data ... ne-am indreptat spre casa...defapt fiecare spre casa lui..in directii diferite, dar cu aceleasi vise, dorinte, aspiratii...

a urmat o perioada grea: el cu probleme, suferinte legate de despatire, de dorul de copil, de teama de singuratea, chiar si cu greul treburilor casnice....eu simtindu-ma incapabila sa-l ajut cat de mult ar fi trebuit, prinsa in tot felul de probleme acasa: scandaluri, certuri, suparari, spitale...ne vedeam destul de des in limita timpului meu disponibil caci el era acum din pacate foarte liber ...balanta se dezechilibrase rau...nu mai eram pe acelasi pozitii: eu in continuare casatorita , cu zeci de treburi , cu timp liber deloc...el spre divort, singur, fara ceva care sa-i umple timpul liber...deja intalnirile noastre nu mai aveau aerul ala optimist, vesel...aproape de fiecare data careva plangea...durea al naibii sa-l stiu suferind, singur, dezorintat, iar pe mine prinsa intr-o casnicie care merge din ce in ce mai rau ..era nedrept ca in afara serviciului pentru el sa nu exista decat 5-10 min din joie in paste cu mine si in rest nimeni, iar eu in timpul asta sa ma "bucur" ca numai bucurie nu era de toate lucurile oferite de o familie...imi era incredibil de greu sa-l stiu singur plecand spre casa si probabil visandu-ma, iar eu sa ma pierd in bratele sotului meu...perioada asta a fost groaznica..ajunsesem sa nu mai suport nici macar sa fiu sarutata de sotul meu, iar momentele de dragoste erau aproape un chin..nu mai simteam nevoia de asa ceva...prefeream lipsa unei vieti sexuale in schimbul a ceea ce traiam ...curand in ciuda durerii ce-mi strapungea sufletul, mi-am gasit cuvintele sa-l rog sa-si gasesca si pe altcineva...era singur, aproape divortat...asa era normal sa fie...mi-a zis din start ca atata timp cat ma iubeste atat de mult nu poate sa intre intr-o relatie fie si pasagera..s-ar simti aiurea fata de mine, ar simti ca ma minte, ca-mi tradeaza increderea....cu timpul am ajuns la concluzia ca cel mai bine e sa luam o pauza...imi doream sa-l indepartez doar pt a-si reface cumva viata....pauza a inceput...ne scriam din cand in cand...am aflat ca a gasit pe cineva, ca vor petrece Revelionul impreuna, ca tipa promite...citind astfel de randuri cu un ochi plangeam cu altul ma bucuram ...crapam efectiv de dorul lui!...plangeam zilnic...seara abia adormeam...ma durea sufletul ca din tot ce fusese acum ramasesera doar cateva cuvinte pe saptamna si ale vorbind de alte persoane ...si nu despre noi 2...dar asa trebuia sa fie!

dar cum marile iubiri nu se uita niciodata ...ne-am trezit iarasi intalnindu-ne...evident ca dupa tot ce fusese ne-am comporatat la fel ca inainte, ca si cand nimic nu se intamplase...noua "era" a inceput tot in masina , iar geamuri aburinde dar de data asta exact in statia de masina plina ochi cu oameni...iar prin piete, iar prin gari, iar prin metrouri...drumurile se prelungeam pana aproape de casa mea acum, el avand ceva mai mult timp liber....parca nebunia era si mai intensa...toate astea cumulate cu viata mea gri de acasa..ne-au facut sa ne gandim pentru prima oara serios la a fi impreuna mereu, zi si noapte, pentru tot restul vietii...ne facem tot felul de planuri...parca ii aud si acum cuvintele ca si cand acum mi le-ar sopti :"cand vei fi nevasta mea o sa fiu cel mai fericit...initial o sa vin eu pe la tine, apoi tu pe la mine cu fetele...incet -incet ne vom muta la mine...iti cauti un seviciu in zona ...le gasim scoli, gradinite fetelor...nu ma intereseaza ce vor zice cei din jur...cu tine aproape voi fi cel mai tare ...cei care-mi sunt adevarati prieteni sigur se vor bucura pentru mine"...Doamne cat de frumos putea fi totul! dar adevarul era crud: eu trebuia sa le despart pe fete de tatal lor, sa ma rog sa-l accepte pe el, sa impart casa , firma, totul, sa renut la serviciu, sa schimam scoala, gradinita....era o intreaga nebunie...in plus la mijloc erau si 12 ani de casnicie...nu-mi mai iubeam sotul ..era clar asta, dar ma durea sufletul sa-i provoc atata durere...zile si nopti intregi mi-am facut zeci de planuri...am pus in balanta totul...curand o concluzie dureroasa urma sa apara : il iubeam la nebunie...o viata alaturi de el si de copii era perfecta...dar in ciuda a ceea ce am trait , nu puteam sa-mi despart fetele de tata...eu am trait fara tata si stiu greul...viata mea si a fetelor trebuia sa se schimbe radical ...n-am avut puterea sa-l urmez...uneori imi reprosez asta si acum ... daca-l iubeam atat, daca avem doar o viata , daca simt ca nu pot fara el, de ce n-am ales sa-l urmez cu tot greul din sapte? ....dar din pacate uneori nu-i suficienta doar iubirea....

am continuat sa ne vedem....viata de burlac nu-i aducea mari satisfactii....defapt dupa ce am reinceput sa ne vedem nici nu s-a agita sa faca prea multe in sensul asta...dorul de copil, singuratatea apasatoare din fiecare seara, insistentele fostei sotii si nebuniile acesteia l-au facut incet-incet sa se impace cu ea...dupa toata furtuna se asternuse iarasi linsitea....ajunseseram de unde am plecat ...bine, as spune ca era si este mai mult o linsite aparenta , de dragul copilului, a idei de familie....ca inca in sufleul lui furtuna continua...neincredrea, iubirea reincalzita, mandria incalcata, dragostea inselata, privirile cu subinteles inca il macina...ma rog ca timpul sa le faca sa dispara...intre timp alt eveniment important a aparut...fara sa fie planificat deloc va aparea inca un bebitza...familia lui se va mari....va fi iarasi tatic...ce intorsatura, nu?

in tot timpul asta ceea ce simtim unul pentru celalalt nu ne-a lasat sa ne indapartam ...am trecut peste toate impreuna...acum continuam in acelasi ritm: vorbim , ne scriem, ne vedem ...ce-i drept mult mai rar...riscul iarasi e dublu ..si la mine si la el...constientizam amandoi ca relatia dintre noi e imposibila...la mine acasa, dupa un meci destul de dur....in care ne-am separat cu totul, eu si sotul meu am hotarat sa ne mai dam inca o sansa...am vazut schimbari radicale la el...se agita ca totul sa fie bine....schimbarea lui pe langa linistea din casa noastra au adus si o tona de remuscari in sufletul meu ...deja am ajuns sa-mi pese atat demult de casnicia mea ca nu-mi mai pot imagina sa se va sfarsi vreodata...varianta asta e exclusa ...si daca pana acum , nemultumita fiind de relatia de acasa, gaseam in mine puterea sa indraznesc multe cu puiul meu drag...acum mi-e frica din ce in ce mai tare sa nu pierd ce am acasa...un pas gresit e deajuns sa se termine totul...si nici macar el nu-mi va putea fi aproape...cu sotia impacat fiind si un bebe pe drum ...eu voi ramane singura....in sufletul meu e un razboi teribil...e greu sa te imparti in doua...cred ca am ajuns sa iubesc doi barbati ...ce-i drept in moduri foarte diferite... stiu normal , moral ar fi ca acum sa spunem stop iubirii dintre noi si sa ne dedicam amandoi familiilor noastre 100%...teoretic asa ar trebui....practic insa e al naibii de greu...cand iubesti atat de mult o persoana , cand aveti in spate atatea amintiri, cand ai trait atatea impreuna, cand gandul involuntar iti zboara de sute de ori spre el ...te simti pierduta, derutata, neputincioasa, falsa, demn de tot dispretul...mi-e greu sa recunosc ca toate aceste atribute mi se potrivesc chair daca ..toti prietenii, toti cunsocutii ma considera o persoana extraodinara...numai eu stiu ce-i in sufletul meu.....

nu stiu unde se va ajunge...schimbari radicale nu vor fi ...caci ceea ce traim noi 2 e o dragoste imposibila, interzisa de toate legile scrise si regulile morale de pe pamant ...daca lume ar sti despre aceasta relatie sunt convinsa ca majoritatea m-ar condamna drastic dar lume ar trebui sa stie si ceea ce simt eu in bratele acestui barbat, ceea ce pot citi eu in privirea lui, ceea ce aud cand imi sopteste ceva ...cum ma ridica cand sunt jos ....si ma face sa ma simt dintr-un nimeni centrul universului....

pui, esti gandul meu bun cand ma ascund in fum si spun ca poate o sa am cu tine un final de drum ,esti haina care ma imbraca in momentul in care toti ma lasa balta, ma acoperi, ma incalzesti,ma faci sa cred ca in doi este mult mai greu sa pierzi,esti cel care poate face soare atunci cand ploua, esti bandajul care il pun pe rana cand sangerez la pamant lipsit de orice vlaga, ma faci sa ma ridic si sa strang din nou din dinti gata de o noua lupta,poate gresesc , poate nu , poate ma amagesc sau nu, chiar daca sunt furtuni, tornade, soare si ploi in orice razboi e mai usor in doi...

By Maria