O poveste..

Fusese o vara linistita, se apropia inceperea facultatii, mai era o saptamana. Eram prinsa in pregatiri,discutii despre viitor si iesiri cu amicii pentru a incheia vara asa cum se cuvine… Dar intro zi am primit o veste care m-a socat, mama prietenei celei mai bune suferise un infart iar medicii ii dadeau putine sanse, pfff.. o seara total neplacuta mai ales ca eu a trebuit sa ii dau vestea prietenei mele.. Era grav mama ei. Nu stiam ce si cum sa o calmez, avea nevoie de mine mai mult ca oricand. Era la munca (profeseaza la unul dintre liceele din orasul meu), am sunat-o, am discutat, dar nu am putut sa o ajut cu multe. A doua zi ma suna si-mi spune: “ eu trebuie sa plec la mama in Italia pentru ca e foarte grav, nu am pe cine sa las in locul meu la scoala, te duci tu?” Wowww.. m-a lasat fara cuvinte, eu eram contra profesoratului si niciodata nu va vedeam la catedra, dar pentru ea am zis “De ce nu!” ..are nevoie de ajutorul meu, puteam sa o ajut pentru ca sunt studenta si fac modulul pedagogic. Asa a inceput o parte din viata mea… Spre uimirea mea imi placea, ma amuza si ma ajuta si pentru cand voi avea eu examen la pedagogie in vara.Mojoritatea ma cunosteau, cu multi am crescut, a fost bine.. Desi la inceput ma speria gandul ca am la clase de a XIII a si nu o sa fac fata.. A fost bine, ne-am cunoscut, am invatat cate ceva, am ras, am facut joculete.. multe persoane au zis ca sa pastram legatura asa ca am inceput sa facem schimb de id`uri de messenger. Nu puteam sa zic ca nu, dar nici sa imi pun pe cap pe cine nu trebuia, asa ca am dat un id de mess mai vechi pe care nu-l prea folosesc. Dar ceea ce a schimbat viata mea a fost:”” am dat id-ul cel pe care il folosesc “”lui”” , am facut-o fara sa ma gandesc sau am facut-o pentru ca asa a fost sa fie de sus?
“EL”.. si acum cand ma gandesc ma amuza fiecare intrebare de a lui:” Inelul semnifica ceva? Ai pe cineva?” ..sau afirmatiile lui:”E frumos prietenul dvs.” Aceste…mici provocari care au “starnit” o adevarata poveste...
Pentru ca era ultima ora la ei, pentru ca stiam ca nu voi mai fi profesoana la el, “mi-am permis” sa-mi dau id-ul:” Dar ce vrei sa faci tu cu id-ul meu? (am intrebat eu) - “Ca sa mai pastram legatura dna profesoara”. Am cedat prea usor?? Nu trebuia sa il dau? De ce sa dau id-ul unui necunoscut cand eu am o relatie de 9 luni.. Nu am gandit sau nu am vrut sa gandesc??… Am plecat de la el de la clasa cu parere de rau pentru ca nu il voi mai vedea dar si cu o bucurie in suflet ca poate o sa mai vorbesc cu el pe messenger.
A doua zi prietena mea m-a sunat:” trebuie sa stau aici pentru ca mama nu mai are mult de trait.” .. Toate evenimentele ce ma inconjurau m-a faceau sa ma simt din ce in ce mai rau: incepusem facultatea de o saptamana, mama mea venise acasa dupa o perioada mare de timp, prietenul meu spunea ca nu mai am timp de el, iar… eu trebuia sa mai merg inca o saptamana la liceu sa predau. M-a bucurat? Cred ca da. Pentru ca asa il vedeam pe “EL”.
Nu au trecut 2 zile si.. spre uimirea mea “dark angel” vroia in lista mea. Hmm.. oare cine e? .. “Buna seara dna profesoara” – primele lui cuvinte.. deja stiam cine este si ma bucura ca vorbeam cu el. Am discutat multe in acea seara, am aruncat cuvinte si am fost indiscreti amandoi in privinta celuilalt, parca vroiam sa spunem mai mult, parca ne doream mai mult si.. am spus. Vroia numarul meu de telefon.. imi vorbea in statusuri si in poze. I-am spus: “Daca iti dau nr meu de telefon eu ce primesc in schimb?” … raspunsul lui m-a socat: ” ..o iubire de nedescris.” Stiam ca nu o sa fie asa, dar cuvintele lui au trezit “ceva” in mine asa ca l-am provocat in continuare: ” daca ai curaj sa imi spui in fata ce mi-ai zis aici, eu te cred”. Pentru asta trebuia sa ne vedem.. asa ca am iesit la un suc – plimbare. A doua zi ne-am vazut.. nu a iesit asa cum spuneam noi, am stat pe o banca, ne-am privit, ne-am tachinat, iar cand a trebuit sa plec acasa ne tineam de mana.. Ce repede se intamplase totul.. iar in urmatoarele minute eram acasa la mine in pat ne sarutam. Nu s-a ajuns nicaieri, nu s-a mers mai departe, pentru ca amandoi eram intro relatie si “iubeam”, dar… ce se intamplase cu noi in acea seara ne-a pus pe ganduri. Am iesit si a doua zi si …a treia.. si a patra, am iesit pentru ca ne simteam bine impreuna.Cand eram doar noi parca uitam de ceilalti – uitam ca avem o relatie, ca se poate descoperi ceea ce faceam, am uitat ca totul poate avea consecinte.. nu ne pasa unde se va ajunge. Pe z ice trece ne placea din ce in ce mai mult unul de celalalt, ne placea sa fim impreuna si fiecare gest,cuvant,privire ne unea.. Dar am plecat la facultate pentru ca prietena mea se intorsese acasa iar eu deja lipsisem prea mult de la cursuri. Asta nu a insemnat prea mult pentru noi pentru fiecare pas, lucru pe care il faceam era cu el/ea in gand. Stiam ce facem si ce ne dorim sa facem. Vorbeam ore insir la telefon, ne descopeream si ne placeam. Erau clipe de nedescris in cuvinte, dar cel mai mult imi placea ca nu exista “minciuna” intre noi. Cu timpul a inceput sa ne “irite” intalnirile cu “prietenii nostril”, erau stari de neliniste si de furie:” de ce s-a dus la el/ea daca ma are pe mine?!” .. De aici a inceput..IUBIREA… nu ma gandeam ca o sa ajungem aici, nu speram si nici nu vroiam, pentru ca de aici totul s-a “transformat”. Deja puneam suflet si ne durea fiecare clipa care nu eram unul langa celalalt.. Venirile mele acasa mai dese ne-au apropiat.. Nu o sa uit niciodata cum intro seara l-am “furat” in pijamale si l-am dus in “locul meu de suflet” – e un loc special, care ma linisteste si ziceam eu “e numai mai al meu”, dar am vrut ca sa il cunoasca si el, pentru ca si el devenise special. I-a placut mult acolo si mi-a spus:”poate fi si locul meu? – sa fie locul nostru?” …nu am vrut sa fiu egoista, nu puteam pentru ca am vazut ca inseamna mult si pentru el acel loc si am zis: “da – il impart cu tine”.. Mergeam des acolo pentru ca ne placea la amandoi.. Intr-o seara, privind cerul, a spus:”Hai sa ne alegem o stea a noastra!” … Era prima oara cand faceam asta – am ales: ”..ea e Mami.. e a noastra si va fi mereu a noastra acolo pentru noi.” M-a bucurat mult...
A trecut ceva timp de cand “suntem impreuna” – ”in patru”, pentru ca asa eram. Eu nu renuntam la prietenul meu pentru ca il iubeam si il iubesc, dar el… numai el stia ce e in sufletul lui, el… ma iubea si eu nu stiam, nu vedeam asta.. Pana cand “Te Iubesc!” m-a trezit la realitate, pentru ca m-am lasat purtata de val, m-am aruncat in mare fara sa ii stiu adancimea.. Doamne.. el “ma iubea”..iar eu?.. eu? Eu? El era dispus ca sa renunte la “prietena” lui, dar eu?... nu puteam face asta, imi era frica sa nu pierd ceva bun pentru ceva care ma incanta, ma facea sa zambesc, sa traiesc si sa pretuiesc fiecare clipa alturi de el.. Cate am vorbit, cat am ras, cu cata pasiune am facut fiecare lucru.. El ma iubea,iar eu ma bucuram de acea iubire, de fiecare moment petrecut cu el.
Intro seara am vrut sa punem punct pentru ca nu se mai putea, eu am zis ca am ajuns prea departe, ca m-am saturat de situatia asta, de faptul ca minteam si ca “ne imparteam cu ceilalti”, dar nu am putut, nu am vrut.. pentru ca ceva in inima mea nu ma lasa. Nu am zis niciodata ca e iubire, pentru ca eu imi iubeam prietenul, dar ma atasasem, imi placea si inimioara mea batea pentru el.. ce era? Ce este?... nu stiu… Relatia mea se desfasura normal, doar cu micile mele escapade “in oras dupa paine” , cand ma vedeam cu el.. Uneori imi stiam prietenul aproape, alte ori era “el” in mintea mea. Prietenul meu ma vizita din ce in ce mai des, mai des ca niciodata, iar asta ne punea intro situatie neplacuta pe “noi” – “el” nu suporta ideea ca prietenul meu sa fie cu mine, iar eu ma gandeam la el, la sentimentele lui, la starea lui. Am continuat o perioada asa, dar nu am mai putut. Certurile dintre noi se amplificau, reprosurile parca erau din ce in ce mai dure.. eram tensionati si parca uitam de unde am plecat, uitam sa mai iubim, sa zambim si sa ne bucuram unul de altul.. El? El? .. suferea mult, iar eu nu stiam cum sa ii alin suferinta, trebuia sa iau o decizie pentru ca deja era prea mult. El si-a neglijat prietena doar ca sa ma faca pe mine fericita, sa ma multumeasca, sa nu trec prin ceea ce trecea el cand era prietenul meu la mine.. Incep sa cred ca nu l-am apreciat suficient, ca am gresit in tot si ca trebuia sa ma opresc daca stiam ca nu-l voi iubi asa cum merita.
Cum sa fac ca sa fie bine? Cum sa iau o decizie? Ma doare si pe mine fiecare lucru pe care il fac, dar cel mai tare ma doare ca mi-am mintit prietenul timp de 2 luni, iar el nu merita asta, pentru ca dragostea pe care mi-o ofera el e curata...
Am ajuns sa iubesc doua persoane? Poti iubi doua persoane? Care e iubire? Intrebarile astea mi le pun de cateva zile…dar inca nu am gasit raspuns la ele. Raspunsul se afla in mine sau raspunsule se afla la ei? A venit si 30 noiembrie, ziua in care faceam 2 luni de cand eram “impreuna” , ziua decisiva. Blestem acea zi pentru ca am luat cea mai proasta decizie – dar si cea mai inteleapta. Nu puteam sa mai continui asa, dar ca era nedrept pentru amandoi, pentru ca nu reuseam eu sa ma linistesc. Ne-am intalnit si am mers la locul nostru..era momentul sa discutam, dar el a evitat.. Priveam cerul si…”Pot avea incredere in cuvantul tau?” ..am ramas uimita si nu stiam ce sa ii raspund:”..da..cred.” Mi-au trecut prin minte multe cand am auzit intrebarea lui, dar el stia..banuia ce urma sa se intample. Mi-a spus ca a venit Moshu` (era cu cateva zile de Mos Nicolae), mi-a dat cel mai scump ursulet de plus si… o scrisoare, “Vreau sa o deschizi dupa ce o sa ne despartim!” – atunci intelesesem intrebarea lui.
Au urmat clipa ingrozitoare care nu am crezut ca voi trece vreodata prin ele, am plans, ne-am imbratisat, ne-am sarutat si ne-am bucurat unul de altul pentru ultima oara. A fost greu si insuportabil pentru asta am preferat sa plec.. nu mai eram in stare sa stau langa el. In inima mea era o batalie:”de ce am facut asta? De ce? Daca eu nu imi doresc!.. Nu-l iubesc, dar nu pot sa stau fara el. De ce am facut asta? Imi pare rau!!”
... dar era cea mai buna decizie pe care am putut-o lua, cel putin asa credeam atunci.. Am plecat, m-a dus acasa, m-a sarutat si mi-a spus:”Ai grija de tine, fii fericita alaturi de el pentru ca il iubesti si uita-ma!” ..Doamne cat de tare durea fiecare cuvant de-al lui si am plecat, iar el a ramas acolo privindu-ma. Incercam sa ma stapanesc, sa ma linistesc, dar nu puteam.. Odata ajunsa in casa am cautat scrisoarea pentru a o putea pune undeva dar nu am gasito, cazuse in masina.. asa ca l-am sunat si am coborat, am luat scrisoarea, l-am privit, iar el:”Nu te mai uita asa la mine, cu ochii aia!” ..m-a intors si am plecat. Am plecat dar am lasat o parte din mine la el… Cea mai lunga noapte, cea mai teribila noapte.. imi doream sa nu mai fiu, imi doream sa il tin in brate si sa ii spun ca “te iubesc si iarta-ma pentru ce am zis”.. dar nu puteam...
A doua zi am plecat la facultate, aveam inima in bucati, gresisem si regretam, am plans si nu mi-a pasat cine ma vede sau ce crede.. plangeam pentru ceea ce facusem, dar nici nu puteam sa renunt la prietenul meu pentru el, imi era frica..
Au trecut doar 10 zile de atunci, dar mie mi se pare ca a trecut 2 ani.. timpul trece greu fara el.. Zilele ce au urmat au fost triste… nimic nu mai era la fel. Eu.. in disperarea mea, vroiam sa fac ceva.. sa il recapat, sa il am alaturi din nou..vroiam sa il aud, sa il simt… dar nu am putut face asta. M-am izbit de un zid plin de cuvinte dure, de tristete, uneori nepasare..credeam ca nu ma mai vrea.. Imi ziceam mereu:” tu ai vrut sa te desparti de el, de ce te miri ca e asa cu tine? Ce ai vrea sa faca? Ca se comporte cu tine ca si cum nu s-ar fi intampla nimic? Cum sa fie cu tine cand tu i-ai sfasiat sufletul.. Meriti orice pedeapsa..
Am incercat zile in sir sa ma apropii de el dar nu a reusit, rar mi-a vorbit amabil si pe un ton mai dulce, dar era mai bine? Era mai bine pentru mine ca sa merg mai departe cu persoana pe care o iubesc? Realizam ca nu e bine fara el, ca imi lipsea mult si regretam din ce in ce mai mult ca ne despartisem. Nu stiu unde ducea totul daca nu terminam, poate la ceva frumos, poate terminam mai tarziu, dar cu siguranta nu vroiam sa se termine acum..
Discutam din ce in ce mai putin, vorbeam dur amandoi si parca fara sens. Eu nu am mai rezistat si i-am zis: “Imi pare rau ca ne-am despartit nu vreau asta, am gresit si te rog iarta-ma, dar nu te comporta asa cu mine pentru ca nu merit… Stiu ca am facut rau, ca nu te iubesc asa cum meriti, dar nu pot sta fara tine…” Au urmat niste evenimente care m-au determinat sa nu mai vreau sa merg mai departe, sa pun stop si sa plang..
Regret ca le-am facut sa sufere, poate am fost egoista poate nu am fost.. dar macar am facut ceva “correct” pentru el si pentru prietenul meu. Pentru mine nu a fost correct, nu stiu daca am facut bine, daca am ales bine si nu stiu daca voi putea sa stau fara el.. Dar vreau sa incerc de dragul prietenului meu care imi daruieste totul si nu vreau sa ii tradez sentimentele. Imi pare rau pentru el..voi plati pentru ce i-am facut, pentru ca l-am distrus ...
Te iubesc mai mult decat iti imaginezi tu, te iubesc pentru ceea ce esti, dar nu te iubesc asa cum meriti… Iarta-ma “Mami” pentru ce am facut, iarta-ma ca am gresit si ca nu te-am pretuit, te-am pierdut… si orice s-ar intampla mereu o sa ma ai aproape...
Te iubesc...

By Uitarea